joi, 18 august 2016

Olimpicul ( din spatele tău)


Nu este titlul vreunui standard, nici al vreunei fantezii erotice, nicidecum titlul vreunui club, ci al unei cărţi.
Al unei cărţi minunate, măturate de pe tarabe pentru a face loc aşa-ziselor nume răsunătoare precum "Harry Potter" şi vreun articol cu "minunea" Ţării Româneşti, Simona Halep.
O carte cu pagini îngălbenite de vreme, căreia îi simţi asprimea cu degetele, iar mirosul ei te duce direct în Hampstead Head, în soarele arzător al după-amiezii unde eroul cărţii, alergătorul de o milă, Ike Low mi-a transformat definitiv conceptul pe care-l aveam despre alergare.
O poveste care m-a răscolit, trezind în mine deopotrivă admiraţia ( cu fiecare concurs de alergare câştigat de Ike) cât şi ambiţia, mila, presiunea psihologică şi nu în ultimul rând, dezamăgirea.
Am aflat că există vreme pentru alergare care "ţi se potriveşte" sau nu.
Nu poţi să treci cu ochii peste cuvinte, pur şi simplu, am citit această carte cu un caiet lângă mine, pe care l-am umplut cu citate.
Citate care dacă ai un minim de sensibilitate, nu au cum să nu te mişte.
Am citit cartea de 3 ori, de fiecare dată cu aceeaşi curiozitate, nerăbdare, trup şi suflet lângă Ike.
Presiunea lui devine presiunea ta, încordarea lui se răsfrânge asupra trupului tău- şi, chiar dacă stai în pat, simţi cum durerile lui încep să te doară, victoriile lui sunt ale tale şi, pentru câteva clipe, viaţa ta e pusă în repaus.
Pentru Ike, "micul cockney în vârstă de 18 ani", alergarea e o religie, un mod de viaţă, singurul Dumnezeu.
După ce citeşti o astfel de carte, toate aşa-zisele tale "dureri" încep să-şi piardă din importanţă.
Marea majoritate a citatelor din carte m-au impresionat, acesta fiind unul dintre ele:
"În răstimpul celor doi ani care au urmat până la Perth, nu m-am mai întrecut cu oameni, ci cu cronometre."
Mi-am repetat fraza în cap de vreo câteva ori.
Nu ai cum să treci indiferent peste un asemenea citat.
Îţi lasă impresia nu a unui erou, cuvânt mult prea des aruncat astăzi, ci a unui bărbat de fier.
Te priveşti în oglindă şi începe să-ţi fie ruşine de aşa-zisele tale "obstacole".
Obstacole a întâlnit el, Ike, "Să-l ia dracu pe Sam! O să leşin!"
În momentul în care Ike rupe panglica la fiecare alergare, simţi cum îţi vine inima înapoi în piept, ca şi cum pe tot parcursul alergării lui ai fi fost ca şi drogat, în tensiune.
Pe cine nu ar putea să mişte, să cutremure din străfunduri un citat pe care am ţinut neapărat să-l am scris de mâna mea: "Siluete îngheţate, pozând în amintirea cursei?"
Este o carte care te învaţă cum să gândeşti, întrucât principiile expuse aici, sunt unele universale, aplicabile în diverse situaţii.
Principiile de viaţă expuse la televizor, aşa-zisele principii de viaţă nu oferă alternative, pe când cele dintr-o carte sunt uşor de adaptat în viaţa de zi cu zi.
Desigur că această carte mi-a provocat, aşa cum era de aşteptat şi multă revoltă, într-un subiect controversat- viaţa de familie.
După o sfâşietoare întrecere, Ike se întoarce acasă fericit, câştigase cursa, iar "minunata lui soţie", Jill aşa cum singur o numeşte, îl anunţă că este însărcinată.
Acest capitol al cărţii mi-a lăsat un profund gust amar, şi consider că nu-şi avea rostul în această poveste.
În urma acestei veşti, Ike pleacă din Marea Britanie şi se îndepărtează o vreme, găsindu-şi o amantă.
Personal mi s-a părut ceva extrem de meschin din partea lui Jill, încercându-mă gânduri ca "părăseşte-o şi gata", "hai că începe să devină telenovelă" şi "ce rost are asta într-o poveste despre alergare şi ambiţie?"
Iar scena în care el îi propune să avorteze, iar ea se simte jignită mă duce cu gândul la realitatea cotidiană, femei meschine care cred că pentru că sunt "mame" li se cuvine orice.
Pe scurt, ipocrizie.
Consider că e o scenă total nelalocul ei, care trebuia ori scoasă, ori neatinsă.
Şi iarăşi am început să-l compătimesc pe Ike.
Este singura scenă care nu mi-a plăcut absolut deloc, dar voi nu aveşi cum să ştiţi asta, decât dacă citiţi cartea.
Vedeţi că este "extrem de scumpă", 2 lei şi este foarte greu de citit, o înţelege şi un preşcolar.
Când am terminat-o de citit, am început să-mi privesc mult mai atent corpul.
Nu este o carte peste ale cărei cuvinte se trece cu uşurinţă, esenţa stă în acele cuvinte simple cu înţelesuri multiple.
Cărţile comerciale NU AU CUM să te înveţe să iubeşti cititul, deşi sigur, asta este ceva care de departe trebuie cultivat, cititul înveţi să-l iubeşti înţelegând personajele, iubindu-le şi urându-le în acelaşi timp.
Nişte personaje fără personalitate transformă cititorii în roboţi, care odată ce-au ieşit de pe băncile şcolii nu se mai apropie de cărţi, cred că de fapt tocmai asta se şi vrea.
Şi este păcat, pentru că se pierd anual necitite mii de cărţi minunate.
Am avut privilegiul de a avea o mamă care să-mi pună în mână cărţi, "Roxana, ia-o pe-asta şi citeşte-o", aşa cum s-a întâmplat şi cu "Olimpicul" de care nu m-am mai despărţit de-atunci.
Din ziua în care "am făcut cunoştinţă" cu "Olimpicul" lui Brian Glanville, m-a însoţit în toate călătoriile, pe distanţe mai mici sau mai mari.
Personal, sunt o pasionată a citatelor de tot felul, maxime, cugetări, dar în privinţa cărţilor, sunt extrem de pretenţioasă.
Dau anual foarte mulţi bani pe cărţi şi îmi asum responsabilitatea- multe dintre ele îmi lasă un gust amar, aşa cum s-a întâmplat cu "La răscruce de vânturi" de Emily Bronte şi cu "Un veac de singurătate" a lui Garcia Marquez.
Dezamăgire totală...
Dar sigur, chestia asta în sine e o provocare constantă.
Cred că din ce în ce mai des, prin diverse metode meschine se doreşte uciderea plăcerii cititului încă de la vârste fragede, "Ia un Eminescu acolo, după programă şi când vei ieşi din şcoală nu vei mai vrea să citeşti poezie niciodată",' şi asta cu bună ştiinţă.
Cărţi lipsite de personalitate, cuvinte moarte în faţa cărora imaginaţia capitulează.
Merită să deveniţi "campioni" pentru 2 zile, citind această carte, gustând-o pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt.
Secretul este să îndrăzneşti s-o guşti o dată.
Şi "Olimpicul" e ca o îngheţată din care ai vrea să guşti iar şi iar.
Gândiţi-vă la "Olimpicul" ca la un anumit prototip de om.
Acţiune, sensibilitate, ambiţie, renunţări, medalii, totul comprimat în doar 276 de pagini.
Recomand această carte tuturor oamenilor care au ambiţii mari, cât şi celor care abia încep să şi le definească.
Îndrăzniţi să descoperiţi cititul, iar dacă nu ştiţi cum, începeţi cu încredere cu "Olimpicul".
Acest articol s-a vrut a fi o mică recenzie a cărţii, menit să-i dezvăluie o aromă infimă.
Dacă vreţi să vă îmbogăţiţi viaţa mai mult decât cu imagini şi cu sunete, pariaţi pe "Olimpicul".!
O să vi se facă dor de el din ce în ce mai des.
Voi încheia cu un citat pe care l-am integrat aşa de profund în modul meu de viaţă, încât nu-mi mai iese din cap: "După cum îşi ţine cineva capul poţi să-ţi dai seam de modul în care se preţuieşte pe sine".
Nu este o carte despre sport, este o carte despre ambiţiile omeneşti în integralitatea lor.
Lectură plăcută tuturor!



miercuri, 1 iunie 2016

Din doi în noi


Să ştii că sunt eu…
Şi că vreau multe, foarte multe, nu mă mulţumesc cu puţin.
Aş vrea să te sărut înainte de a-ţi atinge buzele, pur şi simplu să întind mâinile şi să fii acolo.
Vreau un date între emoţiile noastre, să facă să alunece cuvintele pe foaia de hârtie.
Cum?
Oricum.
Unde?
Oriunde.
Pe hârtie e loc pentru noi- şi timp suficient.
E loc pentru noi, aşa cum ar trebui să fim, ea nu răneşte spaţiul, nici golul şi nici trecerea orelor, ci doar transcrie fidel jocul.
Nu muzica, nici versul, ci doar tăcerea- tăcerea îmbrăcând un“noi” stratificat.
Cum se scrie un suspin sau cum se strigă o atingere?
În doi, doar în doi.
Ce-aş vrea să-ţi fiu?Lumină în întuneric, ca să poţi să deschizi ochii.
Aş vrea să fiu tot ce atingi, ca să-ţi rămân imprimată-n piele, dimineaţa, la prânz şi seara.
Să ştiu că dacă aş pleca, ai intra în comă de mine.
Pentru că eu ştiu cum arată coma de tine, un vid infinit, copleşitor şi nesfârşit.
Coma ta să fiu eu aşa cum coma mea eşti tu.
Vreau să fiu eu…pliantul pe care-l atingi nerăbdător.
Eu…cartea pe care nu mai poţi s-o laşi din mână.
Vreau să fiu eu…gândul tău dominant, răspunsul pe care-l cauţi într-o clipă de stres.
O fâşie de şoaptă care-ţi mângâie auzul.
Vreau să fii tu motivul pentru care pixul conturează cuvintele şi alege cu atâta grijă frazele.
Caut ca ultimul pas dintre noi să fie răspunsul, iar restul, simţire.
Să ştii că sunt eu…nota de parfum pe care-o porţi pe piele.
Şi ştiu că eşti tu cuvântul pe care-l caut în noaptea mirosind a noi, pentru că el se scrie singur.
Aşa ştiu că eşti tu.
Aş vrea o noapte nouă, ca să nu te mai lupţi cu orele, ca să înţelegi că timpul nu există, că timpul suntem noi doi.
Îmi doresc să fim noi scopul universului, noţiunea de libertate exemplificată.
Vreau să fiu gândul dominant, pe care-l înconjori cu atenţie, vreau să fiu tu, un eu pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu.
Infern aş vrea să fiu, pentru ca infernurile noastre să se contopească.
Să dogorim a noi, aşa cum doar noi ştim ce înseamnă secetă.
Două antiteze în lupta pentru afirmare.
Nu e despre afirmare…e despre ochii tăi.
Nu e despre lumea asta…e despre lumea pe care-ai deschis-o-n mine.
Vreau să scriu pe pielea ta, să muşc din intenţie ca să facem vizibil paradisul.
Vreau să fiu tu- ca să mă vindeci şi să devin NOI!
Vreau să fii eu- ca să te îmbolnăvesc şi să-ţi dau NOI!
Cu mine!

joi, 12 mai 2016

Doi repetenţi.





Şi ne-am dus fiecare la job.
Lumina ne-a omorât, dezvoltarea personală ne-a făcut să lăsăm capul în jos, iar diplomele obţinute ne-au aruncat către primul job.
Siguranţă, nevoia omului modern, a fost cea care ne-a împins în spatele uşilor de lemn.
Creierele au luat o pauză de la paradis şi au intrat în rândul lumii.
Mama e fericită, ăla micus-a făcut mare, e la primul lui job.
E educat, merge zi de zi la serviciu şi are propriul lui birou.
Tata e mândru, îi răsună în cap fraza care începe cu “nu degeaba”…
Nu degeaba cel mic s-a făcut mare, a ieşit la lumină, îl mai smotocim din când în când, fă şi tu ceva serios”, “ce vrei să iasă din tine”?
Am 28 de ani, vreau să visez, vreau să sar coarda şi îmi place să desenez pe pereţi.
Dar asta- după job, când energia mea şi-a făcut datoria.
Am întotdeauna cu mine pe birou carneţelul care mă roagă: mai scrie ceva, eu cred în tine.
Îl deschid cu mâini tremurânde, şterse de povara sentimentului datoriei.
Eu cred: cred în şeful meu, cred în colegii de birou, cred în oamenii care-au crezut în mine.
Dar ea?
Creativitatea înnăbuşită în noapte, în cine mai crede?
A fost avortată fără milă, obligată să ia calea nopţii, drumul ascuns, o pisică ce aşteaptă să fie alintată, a stat toată ziua singură în canapea.
Nu o mai pot privi în ochi, albastrul viu din ochii ei se veştejeşte odată cu trecerea zilelor.
O poveste de dragoste sortită singurătăţii, care depinde de umbrele aruncate de soare şi de groaznicul, implacabilul “nu am timp”.
Cea mai înfiorătoare declaraţie făcută unui vis: nu am timp pentru tine.
Iubirea noastră capricioasă depinde de fazele, tăcerea şi răceala lunii.
Plouă cu litere de sânge, între noi nu mai cresc vocale, iar aerul e infestat cu spaţii albe.
Mâine dimineaţă trebuie să clasăm povestea, dar te rog, câteva minute, lasă-mă să te respir, nu-ţi mai spun că nu se poate, că nu mai exişti.
Filele dragostei noastre defuncte păstrează încă mirosul ultimei întâlniri.
Dragostea noastră, poleită cu pete de vânt e slăbită, derutată de slăbiciunile şi de neîndurătorul, dar realul şi tragicul  “sunt nehotărâtă”.
De fapt, nu tu decizi dacă eşti sau nu.
Ce spuneam împreună despre frunza galbenă căzută pe stradă, nu era doar o descriere pentru că aceea nu era doar o frunză, ci o lume pe care eram invitaţi s-o explorăm, să-i dăm un nume după bunul nostru plac.
Ne dezbrăcăm, pentru ca nudurile noastre să fie acoperite cu imaginaţie.
Odată cu umbrele nopţii, nudul literei devine accesibil simţurilor, ne putem ocupa unul de celălalt aşa cum ne-o cere conştiinţa.
Mult prea absorbiţi unul de altul ca să ne putem privi în ochi şi extenuaţi din cale-afară de pata de cuvânt.
Suntem doi repetenţi, eu, pentru că nu mă pot hotărî, tu, pentru că nu mă mai poţi ţine lângă tine.
Ce folos că ne atingem doar noaptea în aşternut, cu ce mă ajută că ceea ce ştiu că există mi se dezvăluie doar seara?
Te vreau la fiecare pas, te port în tot ce fac, culorile tuturor cernelurilor îmi amintesc de tine.
Mai e mult până diseară, dar îmi ocupi fiecare gând, nu eşti în cuvânt, ci eşti chiar cuvântul, în toată extensia lui.
Am justificat de atâtea ori legătura dintre noi, încât am uitat s-o trăim, literă cu literă, frază cu frază şi spaţiu cu spaţiu.
Când îţi va fi dor de noi, ia o coală de hârtie, nu-ţi trebuie mai mult.
Cerul deplânge doi şomeri: o carte nevândută şi un anonim, mâna din spatele cuvintelor.
Nu mai putem să ne întâlnim doar noaptea, literele vor să iasă la lumină, frazele cer o gură de aer, săruturi în plină zi.
O idee…născută din noi doi, fără efort, cu abnegaţie, care vrea să posede degetele, fără a fi posedată de ele.

Ăştia suntem noi, doi repetenţi!

luni, 11 aprilie 2016

Nu vrem decât catedrală!


Nu le mai ajunge banul,
Botezul şi nunta mare.
Sunt din ce în ce mai lacomi
Azi se vor în catedrale.

În bordeie de chirpici
Mor copii încă de mici
Ei, cu Dumnezeu în mână
Crapă-n ei şi fură până
Dau pe-afară de bogaţi
Preoţii-aşa-zişi "curaţi".

Spitalele, sub talpa lor
Au dispărut pentru popor
De gâtul lor atârnă nepăsarea
Şi moartea tinerilor mei
Căci n-au venit în catedrală
Deci "Dumnezeu n-a fost cu ei".

Învrăjbit-au un popor
Săraci- ca vai de mama lor
Banii de pâine de mâine
Îi dau pentru "mântuire"
Şi nu primesc nici bon fiscal
Crezându-i dumnezei pentru un neam.

Popor sărac şi tulburat
Cu Dumnezeu pus pe un raft
Imaginea ţării mele
Subtil cuprinsă în poeme.

Se mai târăsc pe jos
Dar nu de sărăcie
O fac pentru...mântuire.

N-avem nici locuri de muncă
Şi nici locuri de parcare
Dar nu-i nimic...le ducem toate
De-aceea facem catedrale.

Ni se închid spitale mii
Nu mai facem nici copii
La "bogăţia" din ţară
Nu vrem decât CATEDRALĂ!

Plouă şi plânge Dumnezeu!


Plouă din cer de-atâta vreme
Şi voi vedeţi doar catedrale
Plouă- cu semn că încă-L doare
Pe Dumnezeu atâta trudă.

Plouă...cu tăcere şi cu timp
Plouă- ca să nu vă mai târâţi în genunchi
Aţi tăiat sunetul ploii- dar tot curge ne-ncetat
Ca să poată să-mplinească
Jurământul azi uitat.

Plouă şi plânge Dumnezeu
Cu lacrimi necuprinzătoare
Că-L vreţi închis în catedrale
Că-L proslăviţi ca pe un lemn
Şi vă călcaţi în picioare
Să arătaţi care-i mai tare.

Răcneşte cerul de durere
Negăsind nici o plăcere
Se uită şi Mielul la voi
Îşi lasă Capu-n jos şi plânge
Pentru cine-atâta trudă, pentru ce atâta sânge?

Plouă din cer şi-i gratis tot
Dar aţi mai inventat un mijloc
Mă uit în jur: "Nu vă cunosc"
Şi nu v-am cunoscut vreodată
Recunosc, sunt stupefiată
Şi un pic îndurerată

Am rămas fără prieteni
Au fugit în catedrală
Plâng şi eu cu Dumnezeu
Poleiala-nfiorătoare
N-are capăt şi ne doare
Am rămas fără prieteni, Dumnezeu fără copii

Astăzi, căci şi din păcate
Domnul lor e "a zidi!"

miercuri, 23 martie 2016

Infinit pentru mama- 8.03.2016.




Prin cuvinte înşirate
Modificate de ani
Se şterg pe zi ce trece
Aş vrea să le pot ţine
Într-un sertar cu vis
Deşii anii-au trecut
Ele rămân azi prin scris.

O hârtie prăfuită
De cu ani scrisă, cernită
Împletea-n două silabe
Gânduri scrise pentru mame.

Ieri- un prunc, tu tot o mamă
Vârstele nu stau pe loc
Experienţe, întâmplări
Împrăştiate pe cărări
Devin una şi-aceeaşi când

Mama le-atinge spunând
Că sunt fleacuri, întâmplări
Lângă tine, nici cerul nu e foarte sus
Aşa cum odată mi-ai spus

Mă vezi cum nu mă pot vedea
Vorbeşti cum nu o face nimeni
Fetiţa de ieri de-ar putea
S-ar agăţa c-atunci de mama

Ar spune cuvinte pe care-atunci nu le putea pronunţa
Pe care azi, viteza le-a măturat

Oricât e de adâncă rana

Şi azi şi ieri mă-ntorc la mama!

miercuri, 2 martie 2016

Mi-a bătut penelu-n uşă


Mi-a bătut penelu-n uşă
Eram tot la facultate,
A bătut a doua oară
Ca să nu plece departe,

A sunat la sonerie
Cu degetele îngheţate
Nevrând să plece, pur şi simplu
Să lase urme sfărâmate.

A scris ceva pe tocul uşii
Tot ce putea mai frumos-
Cerneala harului întinsă
Pe prag, dacă m-aş fi întors.

Mi-a bătut penelu-n uşă
Cu durere rasă fin
Amintindu-mi de-obligaţia
Împlinirii-unui destin.

Picături, slove de ceară
Să descătuşeze-o fiară
Însetată de succes
Pronunţat atât de des.

A scris cu degete de înger
Cu mii de litere cernite
A bătut neîncetat
Printre ruine presărat

Nu era nimeni acasă
Nici deschisă vreo fereastră
A murit de frig la uşă
Nefiind termen mundan

A lăsat bilet în uşă
N-ar fi vrut să plece-aşa
Misiunea lui era să intre
S-aducă altă lume-n casă

Să traseze pe hârtie
Pe lângă vers şi poezie
O sărbătoare de cleştar
Într-un univers amar.

Parfumul visului ratat,
Ce nici măcar n-a apucat
Să prindă viaţă
Azi e ceaţă...

E noapte pe foaia de hârtie
Împăturesc visul în două
Jumătate- pentru rouă
Jumătate- numai nouă.